Tortul libertății

Acum, în Decembrie, când mă gândesc la momentele petrecute în urmă cu 31 de ani la Timișoara și ulterior în țară, îmi revine în memorie entuziasmul și bucuria românilor din 22 decembrie. După zilele de groază trăite în săptămâna precedentă, dictatorul fugise iar oamenii reușiseră cu prețul sângelui să răstoarne cel mai tiranic regim comunist din Europa: regimul lui Nicolae Ceausescu, al tovarășei sale Elena și a întregului aparat de oprimare.

Bucuria, entuziasmul trăit și de mine în acea zi de decembrie în jurul prânzului nu l-am mai simțit și văzut niciodată și nu cred că am să-l mai văd. Oamenii plângeau și se îmbrățișau în Piața Operei. De la balcoane se aruncau bilețele pe care locatarii trimiteau vești către cei din piață, pe care scriau cu mâna A cazut tiranul! Ceaușescu a fugit! Unii dintre locuitorii mai entuziaști ai clădirilor din centrul orașului scoseseră televizoarele pe geam dorind să împărtășească cu cei din piață  minunea ce se petrecea, căci era o adevarată minune că la telezivor pe postul național nu era Ceaușescu ci un grup de oameni în frunte cu poetul dizident Dinescu și actorul Caramitru.

Am trăit acele momente alături de tatăl meu cu care am fost de mănă în Piața Operei în jurul orei la care se anunțase fuga dictatorului. Tatăl meu era un muncitor simplu, dar care s-a împotrivit cât a putut sistemului comunist, insuflându-ne și nouă acest sentiment. El a refuzat în repetate rânduri să adere la Partidul Comunist Român, motiv pentru care a fost scos de pe lista de așteptare la o butelie de aragaz, pe care avea dreptul să o primească.

Clipele acelea au rămas în mine ca un vulcan al libertății și al euforiei sincere și curate. Ulterior în zilele care au urmat, aceste momente au fost întinate de o luptă continuă între cei care doreau sa pună mana pe putere și adversarii acestora. Aceste lupte au produs la fel de multe victime ca și înainte de fuga dictatorilor și au continuat sub o formă sau alta în toți acești 31 de ani.

Revăzând recent filmările lui Paul Cozighian, cel care a filmat noaptea baricada de la Intercontinental din București, unde au fost ucise peste 40 de personae, și ulterior a filmat toată ziua de 22 decembrie prin capitala României, am avut o revelație văzând un copil/adolescent ce mergea pe stradă  alături de un grup strigând Libertate! Libertate! iar în momentul când a observat camera de filmat s-a îndreptat spre aceasta, a sărit în sus de bucurie și a strigat Libertate… tortul libertății, ce mai vreti?!

Pentru el, un copil ca și mine atunci în 89, libertatea de care urma să ne bucurăm semăna cu un tort. Asa înțelegea el, un copil al epocii Ceaușescu – epocă caracterizată de mari lipsuri alimentare, cel puțin în ultimii ani – că traiul într-o viitoare societate liberă se compară cu primirea în dar unui tort la o zi de naștere sau onomastică. Și în mare masură acest puști avea dreptate.

Cu înțelegerea  specifică vârstei a înțeles că am primit un dar de foarte mare preț, libertatea. Acest dar te bucură, dar este și rezultatul unui efort atât din partea celui care l-a primit – căci trebuia să fie cuminte, să obțină note bune la școală, să fie respectos și cuviincios – dar și din partea celor care dăruiau, care trebuiau să cumpere ingredientele, destul de greu de procurat atunci, să muncească pentru a prepara tortul respectiv. Iar rezultatul final era unul minunat, care produce bucurie celui care îl primește cât și celor care au contribuit la acesta.

După 31 de ani de la revoluția din Decembrie 89 mă întrebam ce a mai rămas din tortul pe care l-am câștigat în acel decembrie însângerat.

Cine își mai amintește curajul oamenilor care au înfruntat forțele de opresiune, de cei uciși, răniți, arestați sau de familiile îndoliate rămase în urmă. Desigur, există asociații ale celor care au fost victime ale represiunii, care încearcă să-i ajute, iar una dintre acestea încearcă să întrețină un muzeu al revoluției, demers care și acum, după atât de mulți ani, pare unul greu de realizat.

Însă întrebarea rămâne: cum ne raportăm noi, ca societate, în prezent, la tortul pe care l-am primit?

Personal eu fac parte din generația născută în plină epocă de aur, destinat a fi un cetățean model al republicii socialiste multilateral dezvoltate. Mi-am petrecut tinerețea în plină epocă de tranziție în anii 90, iar capitalismul de după 2007 l-am prins în plină epocă de schimbare. Nu am rezonat cu nici una din aceste perioade, poate anii 90, marcați de tranziție sărăcie și libertate îmi sunt mai apropiați. Sau poate că în acei ani am mai trăit hrănindu-ne din firimiturile ce au rămas de la tortul pe care îl primiserăm în Decembrie 89?

Recent am vizitat muzeul memorial al revoluției din Timișoara și recunosc că am rememorat cu mare emoție acele momente, am observat fotografii care ne arată un adevarat război al statului contra propriilor cetățeni. Unele fotografii sunt mai violente, se observă oameni împușcați pe staradă și lăsați acolo, mașini în flăcări, clădiri ciuruite sau dezhumarea cadavrelor din cimitirul saracilor. Ele sunt de un mare impact pentru orice privitor însă mie mi-a atras atenția una care nu era violentă prin ceea ce arată ci prin ceea ce transmitea pancarta care apărea în acea fotografie. Era un cadru tras în București, probabil după fuga dictatorilor și surprindea un mic sanctuar într-o zonă unde avuseseră loc lupte. În memoria celor răpuși se aprinseseră lumânări, iar sprijinită de acel suport de lumânări era o pancartă afumată și abandonată pe care scria „Feriți-vă de lingușeală și delăsare!. Nu am perceput inițial puterea mesajului însă după câteva zile, când emoția s-a mai estompat, am înțeles că se dorea a fi un sfat pentru cei care vor urma, pentru a nu se afla și aceștia în pericolul de a se instala un regim dictatorial, ca cel din care abia ieșiserăm în 1989. Lingușeala și delăsarea, la care se adaugă nepotismul, minciuna și neîncrederea sunt ingredientele cu care nu se poate face un tort, ci se coace un regim totalitar, opresiv. Tortul libertății se coace cu sacrificii, solidaritate, curaj, entuziasm, voință și dragoste.

Nu știu dacă a mai observat cineva acea fotografie dar eu mi-am pus problema dacă mai este actual mesajul scris pe acea pancardă afumată? Și oare au mai rămas câteva firimituri din acel blat?!

Libertatea este deplină în zilele noastre, este o stare de fapt, putem călători liberi, putem să ne stabilim în altă țară (pandemia aceasta ne încurcă un pic, dar se putea înainte), nu suntem urmăriți sau ascultați de Securitate, nu ne este teamă să vorbim în public, nu ne este teamă să fim turnați de un coleg sau vecin la organele statului, să fim anchetați. Societatea românească actuală este una liberă și în general comparații cu regimul trecut sunt greu de făcut.

Însă la nivel personal, acest tort al libertății, compus din cele mai nobile ingrediente, o încununare a unui efort personal, nu ni se mai pare apetisant și nu ne mai putem bucura de acesta precum copilul din Decembrie. Libertatea nu presupune doar drepturi, ci și obligații, chiar sacrificii, pe care nu mai suntem dispuși să le facem. Prețuim mai degrabă confortul și siguranța în care să ne ducem viețile, ceea ce în final ne conduce la acceptarea unei dictaturi ascunse sub masca democrației, care ne oferă un surogat de libertate.

Revoluția din `89 știm când a început la Timișoara, însă când s-a sfârsit? Aceasta este o întrebare pe care unii istorici încă o dezbat. Sper că ea nu s-a încheiat și nu se va încheia niciodată. Idealurile pentru care s-a luptat atunci: libertate, solidaritate, credință, dreptate și aplicarea lor în viață este o continuă luptă pe care noi suntem datori să o ducem în fiecare zi. Acestea sunt ingredientele cu care trebuie sa coacem tortul libertăți pe care să-l oferim tinerilor în dar. Renunțarea la acestea și acceptarea compromisului, delăsării, slugărniciei este sfârșitul revoluției și începutul unei noi tiranii!

Autor: Vancea Cristian

(*sursa foto: Wikipedia)

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *