10 mai – Ziua regalității, sărbătoare națională a României

10 mai – Ziua regalității, sărbătoare națională a României

Ziua de 10 mai este o zi importantă în istoria României, având o triplă semnificație: intrarea lui Carol I de Hohenzollern în România (în 1886), declararea independenței principatelor (în 1877) de Imperiul Otoman și încoronarea lui Carol I ca primul rege al Principatelor Române (în 1881). Această dată a fost sărbătorită ca zi națională a României până în 1948, când a fost interzisă de comuniști, aceștia dorind să șteargă orice urmă a regalității, o instituție ce amintea de vechiul regim, considerat dușman al poporului. După 1989 nu se mai revine la 10 mai – ziua națională sărbătorită înainte de comunism – ci se declară Ziua Unirii, 1 decembrie, ca zi națională.

Poate că în tot acest parcurs, se pierde din vedere și din memoria colectivă importanța monarhiei pentru dezvoltarea României de astăzi, precum și personalitatea deosebită care a fost Carol I, primul rege al României, care a pus România pe harta europeană.

Prin acest demers, încercăm să readucem în atenție un moment important din istoria noastră, făcând o scurtă incursiune în istoria monarhiei în România și a domniei lui Carol I, de care se leagă și ziua de 10 mai, ca sărbătoare națională a românilor.

Relația românilor cu monarhia merge înapoi în timp, chiar înainte de instalarea lui Carol I ca domnitor. După uciderea lui Constantin Brâncoveanu în 1714, pe tronul Țării Românești au fost aduși domnitori fanarioți timp de un secol. Nu a existat continuitate a unei dinastii, precum în cazul Regatelor Ungariei sau a Poloniei, nici după ce aceștia au plecat în 1821 și au fost aleși domnitori locali. Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 sub sceptrul domnitorului A. I. Cuza reprezenta în viziunea românilor începutul unei asemenea dinastii românești. Cuza s-a bucurat de suportul poporului, fiind iubit și apreciat de români, însă el a avut o domnie de scurtă durată, fiind silit să abdice de o „monstruoasă” coaliție a partidelor liberal și conservator în 1866.

În Transilvania, Banat și Bucovina, românii au fost loiali bunului împărat de la Viena până în ultima clipă, în 1918, când ultimul împărat Carol IV a cerut armistițiul dezlegând popoarele din imperiul austro-ungar de sub sceptrul său.

Spre sfârșitul secolului XIX, începe emanciparea națională a popoarelor din Peninsula Balcanică, care oferă posibilitatea noilor state să își afirme independența prin instaurarea unor domnitori din casele regale europene. Grecii l-au înscăunat pe principele Otto Friedrich Ludwig von Wittelsbach sub numele de Otto al Greciei, care a domnit peste treizeci de ani. Bulgarii au oferit tronul prințului Alexandru de Battenberg, importantă familie europeană cu rădăcini în spațiul germanic, dar el este obligat să părăsească tronul după șapte ani, fiind înlocuit de țarul Ferdinand I de Saxe-Coburg și Gotha, ramura sa domnind până la venirea sovieticilor în Bulgaria. În cazul Serbiei și Muntenegrului, lucrurile au fost mai simple. În Muntenegru s-a instalat la tron principele Nicolae I provenit dintr-o familie locală și a domnit între 1886-17910. Serbia a oscilat între cele mai importante familii aristocratice Obrenovici și Karadjordjevici.

În cazul României situația era mai complicată. După răsturnarea domnitorului Cuza se adoptă o nouă constituție după modelul belgian și se oferă tronul prințului Filip de Flandra, cel de-al doilea fiu al regelui Belgiei, Leopold I, însă acesta refuză propunerea. Ion Brătianu, după multe căutări la cancelarul Prusiei, Bismark, îi propune tronul celui de-al doilea fiu al lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, familie importantă în spațiul germanic, înrudită cu Regele Wilhelm I al Prusiei, aflată și în bune relații cu împăratul Napoleon III, care îl admira pe tânărul prinț.

Ion Brătianu primește încurajări de la Bismark și are loc scena celebră în care acesta din urmă îi ține paltonul lui Brătianu, un gest de curtoazie cu subtilă încărcătură politică. La asigurările lui Brătianu că tânărul principe va avea parte de o domnie bazată pe noua constituție, Bismark afirmă că poporul român nu are nevoie de constituție, ci de un bici.

Așa începe odiseea românească a principelui Carol I. Acesta pornește incognito, cu un pașaport fals spre Țările Române deoarece Austria nu era încântată de a avea un principe german în imediata sa vecinătate. Venit cu trenul prin Austria și apoi cu vaporul până la Severin, pășește pe pământ românesc în uralele locuitorilor. La 10 mai 1866 intră în București și începe oficial domnia sa. Aici are prima surpriză atunci când este condus la palatul regal, care era doar o casă cu etaj în jurul căruia umblau animale domestice. Obișnuit cu palatele germane în care trăiau familiile domnitoare, Carol întreabă: „Ce este această clădire?” La care Brătianu îi răspunde, spre consternarea prințului: „Acesta e palatul” –  simbolic pentru starea României de atunci. Din acest an începe o muncă asiduă de modernizare a țării.

Însă domnia lui Carol I nu este lipsită de greutăți și opoziție din partea partidelor politice liberal și conservator, care-i pun deseori bețe în roate, organizează acțiuni anti-carliste și sunt frecvent împotriva deciziilor sale politice. În memoriile sale el mărturisește deseori că este cuprins de deznădejde, neavând nicio susținere în noua lui țară și dorește chiar să renunțe la tron. Îi scrie tatălui său Karl Anton în Germania, cerându-i sfatul, iar acesta îl încurajează întotdeauna să-și respecte datoria de conducător și să nu renunțe. Ciocnirile politice culminează cu acțiunea liberalilor de încercare de demitere a prințului – așa zisă Republica de la Ploiești – ironizată de I. L. Caragiale în piesele „Boborul” și „Conu Leonida față cu reacțiunea”.

În 1869 principele Carol se căsătorește în Germania cu principesa Elisabeta de Wied. Au o căsătorie fericită și principele își găsește susținerea în familie. Elisabeta adoptă obiceiurile și costumul popular din noua ei patrie, fiind prima aristocrată care poartă ia tradițională românească. Ea este o fire artistică, scrie poezii sub pseudonimul de Carmen Sylva, încurajează artele și muzica. Pentru a avea și în România un palat al viitoarei dinastii, încep lucrările la Palatul Peleș, la Sinaia. Acesta devine locul preferat al principesei Elisabeta, deoarece ea era mare iubitoare de natură și îi amintea de locurile sale natale. Aici ei primesc invitați și petrec timp împreună.

Izbucnirea războiului ruso-turc din 1877 dă ocazia lui Carol să declare independența Principatelor Române față de imperiul Otoman. El conduce personal trupele române și rusești la sud de Dunăre, scăpând armata țaristă de o rușinoasă înfrângere. Reușește să cucerească Grivița și în final Plevna, eliberând nordul Bulgariei de turci și astfel câștigând independența țării alături de mica sa armată.

Țarul Alexandru II îi mulțumește personal, însă, cu acceptul puterilor europene, smulge țării sudul Basarabiei, Buceagul. Carol I protestează pe lângă țar, iar acesta îl amenință că dacă nu cedează de bună-voie, armata țaristă va dezarma armata română din Buceag și va lua teritoriul cu forța. Carol I își menține demnitatea, răspunzând că armata sa poate fi învinsă, dar niciodată dezarmată.

După congresul de pace de la Berlin, România primește în compensație Dobrogea, o regiune aridă și pustie. Atunci principele începe un amplu program de dezvoltare a acestei zone foarte sărace, construind un mare port la Constanța, căi ferate, podul de la Cernavodă și drumuri.

Tot în 10 mai 1881 are loc și încoronarea ca rege și regină a lui Carol I și Elisabeta la București, coroanele fiind realizate din oțel provenit de la un tun turcesc capturat la Plevna. Cu această ocazie România devine regat. Regele devine și mai popular o dată cu împroprietărirea țăranilor care au participat la războiul de independență.

Deși au avut o căsnicie fericită, Carol și Elisabeta nu au avut copii, singura lor fiică, Maria, născută în 1870, a decedat la 3 ani de scarlatină, luată de la un orfelinat pe care l-a vizitat cu mama sa, regina. Această situație a ridicat problema succesiunii la tron. În final a fost desemnat Ferdinand, unul din nepoții fratelui lui Carol I, Leopold.

Ferdinand vine în România și este iubit de Carol și Elisabeta ca un fiu. Aici el se îndrăgostește de Elena Văcărescu, o doamnă din aristocrația românească, însă o astfel de căsătorie era interzisă prin constituție pentru un viitor monarh, acesta trebuind să aleagă ca soție o reprezentantă a unei case regale europene. Această situație creează tensiuni și certuri în familia regală, în final Elena Văcărescu pleacă în exil, iar Ferdinand se căsătorește cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria, care devine mai târziu o regină mult iubită de români.

Familia regală: Maria, Ferdinand, Regina Elisabeta și Regele Carol I (de la stânga la dreapta, adulții) și copiii lui Ferdinand și Mariei (ultimul din rând, în dreapta, Carol II)

În ceea ce privește politica externă, România nu participă la primul război balcanic în 1912, când Grecia, Serbia și Bulgaria atacă Imperiul otoman. Tratatul de pace se încheie la București, România fiind privită de toate puterile ca un factor de stabilitate în zonă, iar regele Carol, reprezentantul ei. La al doilea război balcanic din 1913 România participă atacând Bulgaria, care lupta în sud cu Grecia și Serbia, principalii adversari ai armatei noastre fiind holera și tifosul.

În 1914 începe primul război mondial și Carol consideră o chestiune de onoare să intre în război de partea Puterilor Centrale, conform alianței secrete încheiate. Însă consiliul de coroană, care era majoritar înclinat spre Antantă, votează pentru neutralitatea României în război. Aceasta este o mare dezamăgire pentru Carol I, însă cedează în fața voinței reprezentanților țării. Și de această dată regele  se vede singur și neînțeles.

Însă noua palmă primită se adaugă suferințelor anterioare și mulți spun că aceasta i-a grăbit sfârșitul. Regele Carol I se stinge din viață la 27 septembrie 1914 la Peleș. Iubita sa soție Elisabeta se retrage la mănăstirea Curtea de Argeș și moare după doi ani, fiind înmormântată alături de soțul ei.

Domnia de 48 de ani a lui Carol I a marcat profund România, transformând-o dintr-o țară aflată încă în secolul XVIII într-o națiune europeană modernă și stabilă, ce a strâns în jurul monarhului cele mai bune valori – curaj, onoare, demnitate, spirit de sacrificiu pentru țară. Carol I a încercat să introducă rigoarea tipică educației sale germanice într-o țară cu multe probleme, care avea nevoie de schimbare și să se poarte cu onoarea și demnitatea specifică monarhilor, în ciuda tuturor scandalurilor politice și nedreptăților care i s-au făcut. Aceste trăsături au fost privite de adversarii săi ca rigiditate militărească și răceală, ce i s-au reproșat deseori, poate și pentru că au intrat în conflict cu tipicul personalității românești și balcanice.

Întotdeauna au existat și contestatari ai lui Carol I, de la scandalul căilor ferate, la republica de la Ploiești, la reprimarea dură a războiul țărănesc din 1907, dar reproșul cel mai vehement vine din partea „patrioților” care l-au acuzat că a încheiat acordul militar cu Puterile Centrale (Germania, Austria și Italia), lăsând milioanele de români în monarhia dualistă. E drept că faptele istorice pot fi interpretate din mai multe perspective și nu putem ști niciodată „cum ar fi fost dacă…”, însă rămâne important de reținut că el a fost însă un rege care și-a dedicat viața țării și a luptat pentru binele ei (chiar și cu arma în mână). Carol I și-a asumat până la capăt datoria față de țara lui adoptată, în ciuda tuturor dificultăților și a faptului că nu a fost apreciat.

După moartea lui Carol I, monarhia a desăvârșit unirea de la 1918-1919, când Ferdinand I și Maria au fost încoronați la Alba Iulia ca rege și regină a României Mari.

Încoronarea regelui Ferdinand I și reginei Maria la Alba-Iulia în 1922

Din păcate, o dată cu moartea timpurie a regelui Ferdinand în 1927 dispare factorul de stabilitate. Fiul său Carol II a fost un suveran șovăielnic, desfrânat, care a instaurat o dictatură în 1938 și a pierdut Basarabia, o parte din Transilvania și Cadrilaterul în vara anului 1940 fără a trage nici un glonț, el fugind împreună cu amanta sa Elena Lupescu. A lăsat țara în prag de război, cu suveran pe fiul său de numai 19 ani, conducător executiv fiind Ion Antonescu.

Regele Carol II și fiul său, principele Mihai în 1940

În 1944, după lovitura de palat și arestarea mareșalului Antonescu, trupele sovietice pătrund în țară, începe campania în vest contra Germaniei și Ungariei, dar și crunte represiuni din partea comuniștilor contra opoziției democrate. Regele Mihai și regina mamă Elena protestează inutil pe lângă Comandamentul aliat de control. În final, Regele Mihai este silit de comuniști să abdice în decembrie 1947 și să ia drumul exilului, acesta fiind sfârșitul monarhiei în România. Chiar și din exil, regele Mihai încurajează poporul aflat sub dictatura comunistă vorbind la Radio Europa Liberă, alături de alte personalități ale exilului.

După revoluția din 1989 regele Mihai încearcă să vină în țară, dar este împiedicat de autoritățile „democrate” care se temeau de popularitatea sa și a monarhiei. Însă în 1992 de Paști intră în țară fiind primit triumfal la București, dovadă vie a respectului pe care românii îl poartă monarhiei. Chiar și în prezent, reprezentanții casei regale se bucură de o imensă popularitate în ciuda numeroaselor scandaluri. Aduc și o mărturie personală privind respectul românilor pentru monarh, copil fiind îmi amintesc cum străbunicul meu rămânea în picioare, drepți, când auzea la radio vocea regelui Mihai, șoptind: „vorbește regele nostru”.

Un alt exemplu de dragoste și devotament față de monarh este și cazul Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, fiica a unui fruntaș țărănist care alături de soțul său, au susținut rezistența anticomunistă din munții Făgărașului. Ea a fost arestată și torturată de organele de securitate din 1952 până în 1961, declarând de mai multe ori în fața anchetatorilor: „mai bine mor decât să îmi trădez regele și țara.”

În prezent 10 mai este Ziua regalității, însă mulți istorici susțin că aceasta ar trebui să redevină ziua națională a României. Însuși Neagu Djuvara aduce în sprijinul acestei afirmații și motive practice: 10 mai cade primăvara, un anotimp mai potrivit pentru o sărbătoare populară în aer liber. În schimb 1 decembrie este o zi de iarnă și cade în Postul Crăciunului, un timp mai puțin potrivit pentru o sărbătoare națională. În plus, sublinierea importanței naționale a acestei zile, poate aduce în conștiința publică și în special a tinerelor generații modele de conducători și valori pe care le-a reprezentat monarhia și monarhii noștri.

Ziua de 10 mai rămâne o zi foarte importantă pentru România – potrivită în acest sens de a fi considerată zi națională – cu triplă semnificație istorică: intrarea în România și începutul domniei lui Carol I, declararea independenței principatelor române și încoronarea primului rege al țării.

 

Autor: Cristian Vancea

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *